•February 17, 2012 • Leave a Comment

A trecut un an.

A trecut si o luna.

Incercand sa te uit, am facut atatea si atatea tampenii … Mi-e greu sa realizez ce s-a intamplat,  si inca nu reusesc sa imi dau seama cum am ajuns in cadere libera.  Pentru ca momentan aici ma aflu, da. Mi-e rau cum nu mi-a fost vreodata si nu inteleg de ce.  Judecand la rece, nu pot spune ca mi-ai dat prea multe sperante desarte, ai fost relativ realist. Atunci a trebuit sa compensez eu, sau ce ? Sunt mica,  sunt foarte mica, si nu e vorba de varsta.

Am o viata mai plina decat poate mi-as dori si totusi, ma agat de tine. Imi fac timp sa vorbesc cu tine, cand sunt mai ocupata, imi vii in minte. Cand sunt pe scena, o parte din mine isi aduce aminte de Bucuresti, si implicit, de tine. Tot imi vine sa spun ca mi-e dor, dar mi-e dor de ce? Pentru ca noi nu am fost niciodata nimic. Si nu imi permit sa am pretentii la nimic.

Ma uit la ce sunt acum, si izbucnesc in plans. Ce ai facut din mine, nici eu nu stiu. Anul trecut, pe vremea asta, eram diametral opusa. Nu mai buna sau mai rea, ci doar altfel. Indraznesc sa spun ca tu m-ai schimbat, da. Si poate chiar nu trebuia. Sau poate fix de asta era nevoie. Nu am de unde sa stiu, iar incertitudinea ma ucide. Asa cum m-a ucis lent, in tot acest timp, cand nu stiam ce e cu mine, cu tine, cu noi. Simplul gand ca existi ma epuizeaza.